Tu când stai?

Suntem educați să performăm, să fim în mișcare, să executăm, să nu ne oprim până nu finalizăm un proiect, până nu atingem un obiectiv, până nu terminăm ceva ce pare important. Și este posibil să facem asta ca nu cumva să pierdem șirul, ba chiar să fim catalogați leneși.

Pare că lenea este o stigmă pe care o poartă cel care ajunge să își tragă sufletul, când alege să nu mai facă. Nimic. Dar poate că din lipsa unor pauze mai mici și mai dese (că nu degeaba e vorba aceea cu “cheia marilor succese”), ajungem poate într-o stare de epuizare. Și atunci poate ajungem să manancăm impulsiv, uitandu-ne la ecrane, binge de 10 episoade din serialul preferat ce nu ne solicita intelectual, doar ne lasă să fim într-o stare de absență. Sora mai mică a burnout-ului.

Ce îți propun eu în continuare este să alegi în mod voit, conștient și intenționat să faci pauză. Acum.

Să te întorci la respirația ta și să încerci să reduci cât de puțin inspirul, și apoi să expiri cât de lent îți e ok.

Apoi când ești confortabil cu asta, să inspiri încă puțin mai lent și apoi să expiri tot lent, dând aerul afară, având gura deschisă.

Apoi mai încearcă să inspiri încă un pic mai lent. Oprește-te cât de puțin poți la finalul inspirului, și apoi expiră aerul cât de încet poți.

Poți face oricât de multe repetări, câte simți că ai tu nevoie acum.

Exercițiul ajută când simți că e o agitație prea mare în tine sau în jurul tău. În timpul respirației e posibil să vuiască gândurile. Lasă-le să facă ce știu ele. Tu ai reușit să te oprești. Ți-ai oferit pauză. Tu ai ales să îți oferi un moment de liniște, fără să îți mai împingi limitele, fără să te mai agiți încontinuu, fără să te pedepsești pentru asta.

Tu ți-ai oferit cel mare valoros cadou pe care puteai să ți-l oferi acum. Timp ție.